Cătălin – partea 2

O schimbare

Actori și foto modele își iau în primire măștile, costumele și atitudinea. Le încearcă. Lui Cătălin i se pare fascinant să observe cum se poate construi o persoană. Un personaj, mai bine zis. Este aproape un avatar pe care l-ai programat să arate, să vorbească, să se poarte în modul ales de tine. Totul este scris dinainte. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Fiecare detaliu… Femei foarte atrăgătoare. Cum pot fi făcute atât de atrăgătoare? gândi Cătălin. Ca și cum cel ce le-a creat ar cunoaște exact punctele lui sensibile și le atinge pe rând, cu fiecare detaliu inclus. Își aminti că în circumstanțe similare a cunoscut-o el pe Lorelai. La teatru. L-a fascinat ireversibil. Parcă cineva i-a cunoscut toate atributele viziunii femeii ideale și le-a implementat într-un model perfect. Lorelai este o actriță ca un foto model. Iar acum el vede viața din spatele scenei. „Construirea” modelelor. Se gândi iarăși cum Cătălina este neformată precum apa sau aerul. Cum ea poate fi în multe feluri și forme, depinde de …
De data aceasta nu se mai împotrivi gândurilor despre Cătălina. Le lăsă să curgă. Parcă simțea că încep să se lege și spera să aibă ca o revelație, cum o numea Cătălina, o concluzie finală valoroasă cum ar numi-o el.
Și Cătălinei îi plac jocurile. Ea mereu încerca să îl atragă în jocuri cu gânduri, emoții și vise, cu păsări și fluturi. Dar el niciodată nu i-a acceptat invitațiile ei vesele. Cum ar putea el părăsi lumea lui de idei, senzații și ambiții? Pentru o joacă de copil fără finalitate? Într-un final a decis că i-ar fi mult mai bine cu o femeie asemănătoare lui. Cu picioarele pe pământ, decisă, coerentă, independentă, pasionată de lucruri deosebite și senzorială. I-a spus Cătălinei că pleacă, așa … pur și simplu. Așa cum Lorelai l-a anunțat pe el azi dimineață. Cum se mai întoarce roata! Ce faci ți se va face, ce spui ți se va spune, ce gândești ești. Dar Cătălina … ce este ea, dacă ea nu e gândită? Dacă nu e gând … Ce este în afara gândului? Ce este spațiul gol dintre obiecte? Dintre molecule? Spațiul gol dintre gânduri? Acel „altceva” care nu e pământ sau materie …
Cu ochii minții Cătălin vede spațiul aparent gol ca un matrix de fire subțiri luminoase și mici globuri la intersecția firelor. Acești picuri strălucitori sunt foarte mobili și călătoresc pe firele luminoase cu viteza gândului. Gândul le mișcă și le coagulează într-un punct de focus . Altfel, în lipsa gândului, ele stau fericite în nemișcare, ca o pânză subțire dar rezistentă susținând întreaga lume materială. Cătălin își scutură capul ca să alunge această viziune. Niciodată nu s-a gândit la spațiul gol.
Există femei care nu-și doresc nimic pe lume decât să simtă clipa. A citit asta într-un articol. Ce ar putea fi de simțit într-o clipă oarecare? Își amintea nenumăratele lor … discuții contradictorii în care fiecare încerca să îi demonsteze celuilat că modul lui de a privi lucrurile este mai bun. Cu Lorelai nu sunt asfel de discuții. Ei discută doar despre lucruri interesante, noi apărute sau mai vechi. Ei se contrazic în legătură cu cât de interesant sau deosebit este un lucru sau altul. Niciodată despre sentimente sau închipuiri nevăzute. Nu mai există acea ‘bătălie’. Cătălin medită puțin dacă e mai bine așa …
Zilele treceau ca niște păsări grele și moi, leneșe în zborul lor de rutină irevocabilă. Cătălin nu mai încerca nimic nou. Se mulțumea să urmeze rutina ce și-a creat-o așteptând reîntoarcerea lui Lorelai. Dar ea întârzia. Și nu explica de ce. „Întoarcerea mea se amână” l-a anunțat la telefon. „Nu mă aștepta.” Dar el o aștepta. În momentele de dispoziție pozitivă, se gândea la Cătălina și se întreba dacă ea a descoperit până acum cum să fie fericită. Gândul la ea îl mângâia și îl bine-dispunea. Dar nu îndrăznea să o sune sau să o caute. Era parcă … interzis.
Într-una din diminețile lui tăcute, scoase o carte din bibliotecă. Titlul îl atrăgea. Era una din cărțile Cătălinei despre dansul în pereche. Ea mereu studia secretele unei relații de cuplu fericite. O pasiona. „Dansul în pereche cere dedicație și dispoziția de a colabora spre dobândirea unei comunicări și coordonări eficiente.” Își aminti cuvintele Cătălinei: „Caut să descopăr cum jocul nostru împreună poate deveni mai bun și mai plăcut.” Ea își dorea ca ei să meargă împreună la cursuri de dans. Într-un final, el a cedat și s-au dus. A început să-i placă și lui și să îl pasioneze execuția corectă a mișcării, din punct de vedere tehnic. Dar pe Cătălina o interesa dansul ca metaforă vizibilă a relației de cuplu. Erau diferiți. Încă nu au ajuns să învețe mișcarea în pereche. Aceasta era o abordare a dansului complet diferită și foarte neobișnuită pentru el. El nu era dispus ca mișcarea lui tehnic corectă să fie „deteriorată” de mișcarea Cătălinei. Ea se mișca altfel. Ea altfel auzea muzica. Se vedea pe sine ca pe un perfecționist pentru care renunțarea la perfecțiune era de neconceput, indiferent pentru ce motiv … sau persoană. Lorelai era la fel. Și ea era dedicată complet ideii ei perfecte, de aceea nu compromitea nimic niciodată în finalizarea ideii. Nici promisiunea ce a făcut-o nu îi stătea în cale. Era decisă și știa ce vroia întotdeauna. Dar oare ea îl iubea? Iubire și Lorelai. Două cuvinte care nu se împacă în aceași propoziție. Ea mereu vorbește pe un ton cinic despre „iubire”, „romantisme răsuflate” cum îi plăcea să le eticheteze.
Cătălin realiză că își dorea să citească toată cartea despre dans. Își făcu o cafea tare și se așeză pe canapeaua modernă din sufragerie. „În dans, ca și în viața, importantă este găsirea unui canal comun de comunicare între cei doi și utilizarea lui în mod constant până la dobândirea unei comuniuni în gând și simțire. Doar astfel barierele persoanei cad și mișcarea armonioasă și continuă, impusă de muzică, devine posibilă. E necesară o deschidere în ambii parteneri, deschidere cauzată de o renunțare la structura fixă mentală și emoțională formată în decursul vieții individului în societate. Cere mult exercițiu în doi, timp și dedicare completă.” Cătălin medită. A descoperit rădăcina! El nu era dispus să renunțe la nimic, nici măcar de dragul Cătălinei. El o vroia să o aibă aproape, dar nu prea aproape, nu atât de aproape încât structurile lui să sufere vreo modificare. Casa lor, el singur a conceput-o cap coadă. Cătălinei nu i-a permis nici o influență. Nici o decorație, nici un tablou nu era permis. Nici perdele. Doar flori pe masă. Acelea reprezentau amprenta Cătălinei în casă. Acum a înțeles! Dar ce ar putea face el acum? Știe că nimic nu îl poate schimba.
Presimțea cum întunericul începe să-l cuprindă și hotărî să iasă afară acum, înainte de a fi imobilizat total de tentaculele negre ale deprimării. Sări ca ars în picioare, mirându-se de energia care o mai are, își puse jacheta de piele și ieși în stradă. Alergă până la cafeneaua din colț și intră în mediul social, sperând că va întâlni un cunoscut care să-i distragă atenția de la proprile lui gânduri. Se așeză pe terasa nou deschisă, plină de lume în anticiparea anotimpului generos. La o masă vecină, doi copii, o fetiță și un băiat jucau un joc distractiv. Cât de natural se joacă copiii! Împreună hotărăsc un joc pe care ambii îl consideră distractiv, își reamintesc rapid unul altuia regulile, și … Gata! Jocul e pus. Și așa se joacă până nu mai e distractiv, apoi schimbă jocul. Dar parcă întotdeauna există acel „cel mai bun prieten” cu care comunicarea e ușoară, ca de la sine și distracția e maximă.
Cătălin se lăsă cucerit de jocul naiv al copiilor în care nu exista învingător și nici învins. Era doar bucuria pură de a fi împreună și de a face energia să curgă într-un mod absolut unic. Un moment de viață suspendat în veșnicie!
Un grup de vreo zece indivizi ocupă ultimele câteva mese libere ale terasei. Erau toți împreună, un grup organizat. Păreau veseli și entuziasmați. Zâmbeau și vorbeau cu pasiune. Cătălin îi privi puțin mirat. Felul lor de a fi avea ceva special, ceva ce el nu putea izola și înțelege. Ei toți păreau … fericiți…. autentic? Să fie fericire dezinvoltura cu care își exprimau cele mai profunde și intime emoții? Siguranța și detașarea pe care o degajau era de-a dreptul fascinantă. Atât de relaxați încât ai zice că nu au nici o grijă pe suflet, nici o suferință în trup, nici o ambiție sau măcar vreun ideal după care să alerge ca obsedați zi lumină. Nu-și putea lua ochii de la ei. Nu vroia să piardă nici un gest, nici un cuvânt a conversației lor. Parcă spera să descifreze codul secret al felului lor de a fi. Un bărbat tânăr cu păr negru ca pana corbului și mustață îl observă pe Cătălin de ceva timp. Se ridică cu mișcări domoale, aproape hipnotice, și se apropie de masa tânărului distins cu jacheta de piele și mină fascinată.
„Suntem un grup de prieteni buni care căutăm să descoperim tainele minții și ale sufletului. Îl așteptăm pe învățătorul nostru. Vrei să vii să asculți? Ești binevenit.”
Cătălin a fost luat prin surprindere de această abordare directă și simplă. Nici nu reușea să înțeleagă mesajul pe care tânărul amabil cu mustață i-l transmitea. Îl privea și îi auzea tonul vocii dar creierul nu era capabil de a descifra un sens logic din cuvintele lui. Abia după câteva secunde, când tânărul cu mustață îi facu semn cu mâna să îl urmeze la masa lor, Cătălin înțelese mesajul. Misterios lucru mintea omului, gândi el!
Curând după ce Cătălin strânse mâna fiecăruia din grup, concentrându-se la maxim să rețină toate numele, un domn mic de statură dar sprinten și voios se apropie de grup și rosti cu zâmbetul pe buze: „Bună să vă fie inima, prieteni!” Toți îl primiră cu zâmbete și saluturi vesele dar tonul lor trăda un respect sincer și o bucurie vie pentru prezența învățătorului lor. „Un recrut nou?” Cătălin nu știa ce să spună așa că tânărul cu mustață îl salvă. „L-am observat interesat de noi și l-am invitat doar să asculte și să observe.” Învățătorul îl privi puțin cu interes și curiozitate, fără a mai cere detalii. Se așeză pe un scaun, își puse pălăria pe masă și comandă o cafea. Apoi închise ochii, respiră profund ca și când ar adulmeca o aromă subtilă. Aștepta astfel cafeaua. Când aceasta sosi, el ridică ceașca încet, îi savură aroma și o puse înapoi pe masă. Toți îl priveau și pe nesimțite intrau într-o stare de beatitudine atât de autentică încât Cătălin se simți înapoi în copilărie. Gândurile erau fluturi mari albi sau păsări negre ușor trecătoare în înaltul cerului albastru. Aerul parcă avea o densitate mai aparte și lumina îl umplea cu totul. Era minunat. Cătălin simți relaxarea deplină în trup și liniștea minții sale era inexplicabilă, chiar puțin șocantă. Nu înțelegea dacă prezența bătrânului avea vreo legătură. Apoi, ca din senin, bătrânul vorbi cu o voce domoală dar limpede.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s