Cătălin – partea 1

Comoara mea pe acest pamant este cel de langa mine. Cel mai bun prieten.

Cătălin: – Rămâi! Tu ești ca aerul curat …
Lorelai: – Ține-ți respirația o săptămână!
Cătălin: – Cum să trăiesc fără aer?
Lorelai: – Dormi!
Cătălin: – Oh, de-ar fi posibil să adorm acum și să mă trezesc când te întorci.
Ea își ia haina și poșeta și pleacă.
Nu credeam că aș putea să mă simt vital dependent de prezența cuiva. Așa se simțea probabil Cătălina. Ea îmi zicea: „Am nevoie de tine așa cum frunza copacului are nevoie de rădăcină. Ca să nu plutesc prin spațiu în neștire.” Și acum, iată! Eu, rădăcina, am nevoie de frunză. Că nu totul e pământ și materie. Mai există și altceva. Și „altceva” e frumos.
Să încerc să mă reîntorc la lucrul meu și la lucrurile mele. De ce oare nu mă simt fericit să fiu singur, independent, cu tabieturile mele, cu lucrul meu … Așa cum eram înainte! Ce mi s-a întâmplat?
Și totuși gândul i se reîntoarce la lucrurile frumoase și aranjate din lumea lui. Ele sunt mereu acolo. Veșnic îl așteaptă răbdătoare, niciodată nu îl părăsesc. Cătălin ridică bicicleta din suportul de pe perete și pornește prin parcuri și drumuri de mult uitate de lume presărate cu lumini și umbre. Aerul proaspăt al dimineții de primăvară îi învigorează trupul. Aerul și trupul se împrietenesc la naștere și nu se despart niciodată, până la moarte. Trupul fără aer e mort, ca un trunchi de copac secerat și abandonat. Aerul fără trup e inutil. „Inutilă mă simt, când mă părăsești.” îi spunea Cătălina. E posibil oare ca doi să rămână prieteni până la moarte? … precum aerul și trupul? Lorelai nu pare să aibă nevoie de el. Ea nu îi cere permisiunea să plece undeva, cum îi cerea Cătălina. Lorelai doar îl anunță: „Plec! Mă întorc peste o săptămână.” Nu îi spune unde sau cu ce scop. El nici nu o întreabă. Îi e frică … ea i-ar spune adevărul gol-goluț. Preferă să și-o imagineze așa cum vrea el. Dar pe Cătălina de ce nu și-o imagina așa cum vroia? Ea era altfel. Era neformată. Negândită. Nu știa ce vrea. Nu se putea hotărâ ce să facă. Ea zicea că singurul adevăr de care e sigură e că ea există doar ca să iubească. Probabil de aceea el s-a înfricoșat și i-a spus: „Promite-mi că vei învăța să fii fericită.” Să fie independentă, de sine stătătoare. Așa ar trebui să fie orice persoană. Dar ea era doar o biată frunză. O frunză ruptă de creanga și rădăcina ei. Sau o pasăre călătoare sosită de departe chiar pe ramura lui. Să se odihnească. Să-și facă cuib. Cătălin oftează și descalecă bicicleta la izvorul de la marginea drumului, să își răcorească fruntea. „Eu nu am nevoie să fiu iubit.” gândește cu hotărâre. „De nimeni. Eu sunt de sine stătător.”
Doi bătrâni se apropie de izvor. Un bătrân și o bătrână. Fiecare cară în mână o ulcică goală. Vin să și le umple cu apă curată. Apa zilei. Se opresc amândoi lângă Cătălin și îl privesc cu duioșie.
Bătrânul parcă își vede propria lui reflecție de acum patruzeci de ani. Bătrâna, își vedea iubitul iarăși tânăr. Toți trei rămân nemișcați în clipa veșnică, suspendată în void. „Bună ziua!” îi readuse bătrâna pe toți pe pământ. „Frumoasă vreme de plimbare!”
Bătrânul se aplecă să-și umple ulcica în timp ce bătrâna privi cerul azuriu printre ramuri unduitoare de salcie plângătoare. Ea închise ochii și inspiră adânc cu nesaț miresmele dimineții târzii. Un fluture alb trecu prin spațiul gol din jurul ei. Era nehotărât ce cale să aleagă. Bătrânul așeză ulcica plină lângă izvor și umplu ulcica bătrânei. În timp ce a doua ulcică se umplea cu lichid cristalin, bătrânul se ridică și privi și el cerul printre frunzele lunguiețe ca niște săbii de copii. Cătălin se surprinse pe sine ca fiind nestingherit de prezența celor doi bătrâni. Îl fascinau. Încerca să găsească motivul. Ce aveau ei special? Păreau a fii un cuplu longeviv desprins dintr-un basmul unui autor anonim. E posibil să trăiești fericit împreună până la adânci bătrâneți?
„Sunteți de mult timp împreună?” se trezi Cătălin întrebând. „De cinzeci de ani” răspunde bătrânul cu glas blând. „Cum?” întrebă Cătălin. „Clipă de clipă! În fiecare clipă aleg: dacă vreau să împărtășesc această clipă cu altcineva, aleg să o împărtășesc cu cel mai bun prieten. Cine e prietenul tău cel mai bun?”
Cătălin căzu pe gânduri, sprijinit cu spatele de trunchiul salciei plângătoare, cu brațele încrucișate pe piept și cu privirea pierdută. Cei doi bătrâni frumoși își luară rămas bun de la Cătălin și îi urară fericire! Fericirea! „Promite-mi că vei fi fericită!” Oare e fericită acum Cătălina? Cel mai bun prieten! În copilărie avea un prieten bun care mereu îl chema afară la joc. Cătălin studia și lucra singur la biroul din dormitor cu fereastra spre stradă. Tică îl chema „Hai, măi șoarece afară! Hai, că ziua nu stă în loc să te aștepte!” Prieten – joc! O corelație implicită. Joc! De când nu s-a mai jucat el? S-a obișnuit să ia totul în serios fiindcă îi este absolut necesar să dobândească ceea ce și-a pus în gând. Și asta foarte curând. Nu-i place să aștepte. De aceea simte necesitatea de a controla toate detaliile în desfășurare. Este considerată o virtute în societate. Muncitor harnic și responsabil. Câteodată se surprinde și el identificându-se astfel. Adevărul este că a obținut cam tot ce și-a propus să obțină în viață. Carieră, locuințe deosebite, automobile, biciclete,’ prieteni’ sus puși. Dar … jocul? Fericirea? Prietenia adevărată?
Își spălă fața și ceafa, bău apă cu nesaț și încălecă bicicleta. La intrarea în oraș, drumul este blocat. Se filmează.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s