Simfonia Verii Medieşene

“Fermecată?” De ce fermecată? răsună întrebarea pe ton ironic a însoţitoarei mele. Nu am răspuns. Ce să-i fi spus? Că mai cred încă în poveşti de adormit copiii? Că pentru mine o rază rătăcită pe covorul de frunze înserate luminează drumul de reîntoarcere acasă a micilor locuitori ai pădurii? Că printre petalele unei simple flori de trifoi sau de coada şoricelului se ascund sfioase zâne prea delicate şi prea modeste pentru a se arăta lumii întregi, descoperindu-se numai celor destul de copilăroşi să mai creadă şi să le cerceteze.
Unde să mergem să căutăm aventuri inedite? Poate în Pacificul de Sud, să înnotăm cu balenele cu cocoaşă? Poate să mergem la Paris să vizităm turnul Eiffel? Sau poate să încercăm săritura în gol cu coarda elastică?
Eu prefer dealurile verzi, cu linii molcome, pline de iarbă grasă. Prefer să mă “arunc” în pacea fără egal a oilor şi vacilor ce o pasc. Prefer să beau laptele lor, impregnat până la saturaţie cu linişte.


Mai curând m-aş aventura în pădurea Greweln, în compania onestă a copiilor mei, în căutare de … natură. Gândăceii nu întărzie să ne ureze “Bun venit”. Intri într-o simfonie în aer liber. Măcăleandrul dă tonul. Cinteza e soprană. Ciocănitoarea ţine ritmul. Dacă suntem cuminţi şi păstrãm liniştea, putem zări chiar şi o căprioară uşoară şi timidă, grăbită să ajungă acasă. Stejarii parcă îşi fac datoria de milenii, oferind scena ba chiar şi cazare miilor de mici mari artişti.

Melcii îi fascinează pe copii, …  atât de inofensivi şi de îngăduitoari. Băieţii mei (8 şi jumătate şi 4) au impresia că melcii sunt pierduţi în drumul lor spre casă şi îndată devin eroi salvatori, puternici şi neînfricaţi, care îi ridică şi îi depun pe cele mai aproiate frunze. Îmi amintesc de Carlos Castañeda explicând în cartea sa că melcul are drumul său, că nu putem noi ştii care îi este menirea şi scopul, deci luându-l şi aşezâdu-l în alt loc nu realizăm altceva decât să-l deconectăm de la drumul pe care o forţa nevăzută i l-a trasat spre urmare. Le explic aceasta şi ei mă ascultă cu luare aminte. Oh, de-ar asculta la fel şi oamenii mari!

Cerul oferă spectacole grandioase gratuite. Oricum ar fi vremea, norii se mişcă şi se transformă, … câteodată din cal în dragon, sau poate din sirenă în corabie, sau câte şi mai câte. Aşteptăm visători schimbarea culorilor ‘costumelor’. O fereastră albastră se deschide, parcă ne-ar oferi ca unor păsări prinse sub nori, un punct prin care putem evada în albastrul nemărginit. Cum ar fi sǎ zburăm noi? Oare vântul nu s-ar supăra pe noi? Oare cât de puternic am simţi vântul pe obajii noştri? Oare hainele noastre ar fâlfâi zgomotos? Ce am simţi oare când atingem un nor cu mâna? Rece sau ud? Sau poate nimic. Un şoim mândru ne arată cum se face.

Intrăm în pădurea misterioasă. Din înaltul cerului albastru intrăm în întunericul pământului şi al lemnului şi al frunzelor. Scormonim cu băţul sub frunze uscate să-i găsim pe meşterii descompunerii: râme, miriapoade, gândaci minusculi, viermişori. Ei sunt cei cărora le datorăm curăţenia pământului. Cum o fi viaţa unei râme ce sapă tunele nesfârşite printre rădăcinile acestor copaci grozavi? Oare ea visează la înaltul cerului? Sau răcoarea şi umezeala solului este tot ce îşi doreşte? Oare cine sunt prietenii ei? Cum transformă oare ea orice materie organică în sol bogat în nutrimente? Ce bine că ea a acceptat să facă această muncă ca noi să ne putem bucura de roadele pământului!

Oare de ce ne temem de natură, de insecte, de animale? Nu este oare clar că au fost create de dragul nostru?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s