Dulce Tristeţe

Azi vrei sa fim doar noi

Tăcut şi strâns mă chemi

În tăcere de arbori.

Pădurea mi-ai împodobit

În culori de foc si lumină de aur.

Azi vrei sa fim doar noi

A ta tristeţe mă găseşte mereu

Nepregătită.

Vrei sa fii material măcar pentru o zi,

Răcoarea şuierândă să te înfioare,

În mână să sfarămi o frunză fericită,

Cu paşii să vânturi al pădurii covor

Pământ ud şi ciuperci să-ţi îmbete fiinţa,

Îngenunchiat la rădăcina copacului stăpân,

Rugând a gusta frunzelor glorioasă moarte.

Dar eşti precum Luceafărul sau Zburătorul

Timpul, preschimbarea nu ţi se permite

Şi plângi cu globuri reci şi efemere

Pe umărul de lumină a sufletului meu.

Nu uiţi că eu sunt o muritoare

Doar o muritoare călătoare

Care te cunoaşte şi te-adoră.

Şi te invit, aşadar, iubite,

Să simţi cu simţurile mele

Dulcea tristeţe a încă unei toamne resemnate.

Rămâi Ascuns

Doreşti să rămâi ascuns, nevăzut, înteleg acum asta.

Nu mai am nevoie să văd să ştiu că eşti mereu aproape.

Mai bine caut urme acum,

de-ale gândului tău, gesturilor, paşilor, …

Într-un nor cu forma delfinului,

În multitudinea nuanţelor de verde,

În misterul transformării anotimpului,

În cuvintele unui copil înţelept,

În privirea unui străin trecător,

În vocea unui artist ambulant,

În propriul meu corp, în gândurile, vocea, bătăile inimii, respiraţia mea …

Da, acum sunt cea care ştie că Tot ceea ce Există … eşti Tu.

Aşa că rămâi ascuns … e mai frumos aşa.

Miracole Zilnice

Miracole se întâmplă.

Ele doar se întâmplă.

Respiraţia se întâmplă.

Bătăile inimii se întâmplă.

Soarele străluceşte.

Ploaia cade.

Vântul suflă.

Un zâmbet.

O lacrimă în ochi.

O piatră la marginea drumului.

Un trandafir într-un pahar.

Un cântec şi o voce.

Atingerea răcoroasă a gheţii.

Gustul unei pere calde.

Rotunjimi de dealuri verzi.

Infinit cer albastru.

Munţi atât de înalţi.

Un trist “adio”.

Lapte pe năsuc

Râsete … şi poză.

Viaţa e simplă.

Bucură-te de miracolele zilei.

Eu scriu

Mi se trage din copilărie, cred. Sau chiar dinainte.

Ore nesfârşite şedeam şi mă uitam la cer. Numai la cer. Câteodată şi la frunze de viţă-de-vie, şi la frunze şi flori de păr, de măr, de corcoduş. Doar şedeam, mă uitam, ascultam. Ce ascultam? Păsări? Da. Gâze în trecere? Da. Bătăile inimii mele? Da. Respiraţia mea?

Respiraţia … mă întreb, este oare a mea? Dacă ar fi ar mea, m-ar preocupa tot timpul. N-aş mai putea dormi deloc. Mereu ar trebui să fiu conştientă : “Acum inspir. Acum expir. Acum inspir. Acum expir.”

Dar, dacă nu e a mea, a cui e? Cine respiră pentru mine?

Dar văzul? Văzul este al meu? Se spune că fiecare vede lumea altfel. Dar ce a apărut mai întâi? Văzul sau lumea? Sau poate s-au făcut deodată.

Ce văd, în adevăr? Văd forme, culori … nu sunt prea multe ele …, doar cerc, pătrat, triunghi şi roşu, galben, verde, albastru. Restul sunt combinaţii ale lor. Unele forme se mişcă singure, cum ar fi insectele, animalele, chiar şi oamenii. Oamenii pot să aibă diferite forme: pătrat, rotund, triunghi, romb, etc.

Însă, câteodată, rar, văd altceva în ochii cuiva. Altceva decât forme şi culori. Văd … infinitul.

Şi iubesc infinitul!

Eu scriu ca să descriu infinitul. Să-ti arăt şi ţie infinitul.

Degeaba …  dacă tu nu vrei.

Sau poate ţi-e frică? De ce ţi-ar fi frică?

Tu eşti infinitul.

Simfonia Verii Medieşene

“Fermecată?” De ce fermecată? răsună întrebarea pe ton ironic a însoţitoarei mele. Nu am răspuns. Ce să-i fi spus? Că mai cred încă în poveşti de adormit copiii? Că pentru mine o rază rătăcită pe covorul de frunze înserate luminează drumul de reîntoarcere acasă a micilor locuitori ai pădurii? Că printre petalele unei simple flori de trifoi sau de coada şoricelului se ascund sfioase zâne prea delicate şi prea modeste pentru a se arăta lumii întregi, descoperindu-se numai celor destul de copilăroşi să mai creadă şi să le cerceteze.
Unde să mergem să căutăm aventuri inedite? Poate în Pacificul de Sud, să înnotăm cu balenele cu cocoaşă? Poate să mergem la Paris să vizităm turnul Eiffel? Sau poate să încercăm săritura în gol cu coarda elastică?
Eu prefer dealurile verzi, cu linii molcome, pline de iarbă grasă. Prefer să mă “arunc” în pacea fără egal a oilor şi vacilor ce o pasc. Prefer să beau laptele lor, impregnat până la saturaţie cu linişte.

Mai curând m-aş aventura în pădurea Greweln, în compania onestă a copiilor mei, în căutare de … natură. Gândăceii nu întărzie să ne ureze “Bun venit”. Intri într-o simfonie în aer liber. Măcăleandrul dă tonul. Cinteza e soprană. Ciocănitoarea ţine ritmul. Dacă suntem cuminţi şi păstrãm liniştea, putem zări chiar şi o căprioară uşoară şi timidă, grăbită să ajungă acasă. Stejarii parcă îşi fac datoria de milenii, oferind scena ba chiar şi cazare miilor de mici mari artişti.

Melcii îi fascinează pe copii, …  atât de inofensivi şi de îngăduitoari. Băieţii mei (8 şi jumătate şi 4) au impresia că melcii sunt pierduţi în drumul lor spre casă şi îndată devin eroi salvatori, puternici şi neînfricaţi, care îi ridică şi îi depun pe cele mai aproiate frunze. Îmi amintesc de Carlos Castañeda explicând în cartea sa că melcul are drumul său, că nu putem noi ştii care îi este menirea şi scopul, deci luându-l şi aşezâdu-l în alt loc nu realizăm altceva decât să-l deconectăm de la drumul pe care o forţa nevăzută i l-a trasat spre urmare. Le explic aceasta şi ei mă ascultă cu luare aminte. Oh, de-ar asculta la fel şi oamenii mari!

Cerul oferă spectacole grandioase gratuite. Oricum ar fi vremea, norii se mişcă şi se transformă, … câteodată din cal în dragon, sau poate din sirenă în corabie, sau câte şi mai câte. Aşteptăm visători schimbarea culorilor ‘costumelor’. O fereastră albastră se deschide, parcă ne-ar oferi ca unor păsări prinse sub nori, un punct prin care putem evada în albastrul nemărginit. Cum ar fi sǎ zburăm noi? Oare vântul nu s-ar supăra pe noi? Oare cât de puternic am simţi vântul pe obajii noştri? Oare hainele noastre ar fâlfâi zgomotos? Ce am simţi oare când atingem un nor cu mâna? Rece sau ud? Sau poate nimic. Un şoim mândru ne arată cum se face.

Intrăm în pădurea misterioasă. Din înaltul cerului albastru intrăm în întunericul pământului şi al lemnului şi al frunzelor. Scormonim cu băţul sub frunze uscate să-i găsim pe meşterii descompunerii: râme, miriapoade, gândaci minusculi, viermişori. Ei sunt cei cărora le datorăm curăţenia pământului. Cum o fi viaţa unei râme ce sapă tunele nesfârşite printre rădăcinile acestor copaci grozavi? Oare ea visează la înaltul cerului? Sau răcoarea şi umezeala solului este tot ce îşi doreşte? Oare cine sunt prietenii ei? Cum transformă oare ea orice materie organică în sol bogat în nutrimente? Ce bine că ea a acceptat să facă această muncă ca noi să ne putem bucura de roadele pământului!

Oare de ce ne temem de natură, de insecte, de animale? Nu este oare clar că au fost create de dragul nostru?

Povestea ta. Te ascult.

Povestea Ta

Îmi plac lucrurile care se întâmplă ca de la sine. Uite aşa şi cu Povestea Ta. Întâi veni realizarea ca nu se prea pune preţ pe povestea ta personală, că de fapt tot ce vrea omul e să zică el ce gândeşte, ce crede, ba chiar să treacă direct la povestea lui. Nu mulţi îşi dau seama ca nu te ascultă. Şi mai puţini ştiu să asculte.

Nu ştiu dacă eu chiar ştiu să ascult. Dar doresc să descoper. Am încercat să fac multe în viaţă (pictură, muzică, ştiinţe exacte, ecologie, zoologie) dar până la urmă tot la oameni “se întâmplă” să revin. Numai lucruri legate de oameni am studiat cu rârvnă (psihologia, filosofia, spiritualitate). Am căutat să-i înţeleg. De fapt, căutam să mă înţeleg pe mine însămi.

Am încercat să mă schimb, să-i schimb pe alţii. În zadar. Oamenii nu trebuie schimbaţi. Oamenii nu pot fi schimbaţi. De ce? Pentru ca nu este nici un motiv să-i schimbi. Adică în ce sens să-i schimbi? După ce standard? Cine setează omul? Cine hotărăşte ce să păstrezi şi ce să arunci din om, ce să-i adaugi omului?

Totuṣi, omul poate să devină mai bun. Dar nu prin schimbare. Prin descoperire personală. Este o călătorie în universul propriu interior. O călătorie în care, ca să o porneşti, ai nevoie de cineva în care să ai deplină încredere (simţită intuitiv). Cineva care te ascultă cu adevărat!

Când ascult povestea ta, mă identific cu acel personaj (de fapt cu toate personajele, fără pudoare). Le simt viaţa. Simt momentele în care ceva deosebit se vrea a-ţi fi descoperit.

Şi văd cum totul e bine … în povestea ta!

Cine doar ascultă povestea ta?

“S-a sfârşit! A fost doar un vis.”

Degete reci şi bune îmi mângâie pleoapele.

“Unde sunt?”

“Eşti aici, cu mine!”

“O, ce vis lung şi încurcat …

Părea că nu se va sfârşi niciodată.”

“Povesteşte-mi!”

“Ce bun eşti tu cu mine!

Mă asculţi, mă înţelegi! Mi-ai lipsit atât!

Unde erai tu în timp ce eu eram în vis?”

“Aici, … lângă tine, veghiind.”

Lacrimi mari şi calde îmi scaldă trupul, topindu-l.

“Ce bine că s-a sfârşit!”