E iarnă. Ninge frumos, ca-n poveşti, cu fulgi mari şi uşori.

Copiii ştiu acum colinde să cânte şi poezii să recite.

Îşi decorează singuri camera cu luminiţe electrice jucăuşe, cu beteală de aluminiu. Mai sunt câteva zile până la Crăciun. Se joacă cu luminiţele, îşi împodobesc cu ele animalele de pluş care dorm lângă ei în pat. Se ceartă. Se ajută. Se joacă.

Eu stau pe pervazul ferestrei şi privesc cum ninge afară. Mă uit la oamenii ce trec pe stradă. Cum poate să ningă atât de frumos? Ce am făcut noi oamenii ca să merităm atâta bogăţie de minunăţii? Parcă Dumnezeu toarnă cu carul daruri peste noi. Ne copleşeşte cu bunătate, generozitate.

Stau cocoţată pe geam şi mă gândesc cât de fragili suntem noi oamenii, de fapt. Un aer puţin mai rece îl numim frig. Ne ascundem în căsuţe calde luminoase şi ne uităm pe geam la frigul de afară. Ce-mi doresc de Crăciun … fă Doamne ca toţi oamenii pe lumea asta să aibă parte de căldură, lumină, hrană hrănitoare, haine frumoase, jucării, şi toate darurile mele multiplică-le şi împarte-le şi lor. Dar copleşeşte-i, Doamne, pe toţi cu darurile tale! Asta îmi doresc de la Moşul Preabunul!

Îmi fac curaj, îmi pun puloverul preferat de lână, portocaliu, şi mă avânt afară … să mătur zăpada. Ce frumos poate fi să stai în ninsoare, să laşi să te ningă pe faţă, pe cap, pe gene, pe puloverul de lână … mătur şi iar mătur cu o mătură nouă ce am cumpărat-o din piaţă abia ieri. Când termin, cam după douăzeci de minute de măturat intens, ninsoarea se înteţeşte, fulgii sunt mulţi şi mari şi cad şi iar cad ca penele din pernă. Stau lângă poartă şi mă uit la fulgi cum cad în lumina lămpii de stradă. De când eram mică fac asta. Atunci, în acelaşi oraş, pe altă stradă. Şi nu eram niciodată singură ci cu sora mea, Adina. Mai târziu, şi cu surioara noastră mică, Ioana, care se ţinea mereu şi pretutindeni după noi. Dacă nu voiam să o luăm cu noi ne înjura imediat: “Tocăniţă!”

Maşinile stau şi ele liniştite sub păturica albă. Sunt fericite că se pot odihni puţin, în sfârşit. Eu stau în pulover şi privesc cum ninge de frumos. Sunt femeie la treizecişipatru de ani minus două luni, cu doi copii, măritată de treisprezece ani minus o lună. Mă mir că nu mi-e frig deloc (e drept, am măturat ceva!). Şi mi se pare că văd, (adică văd curat în mintea mea) pe cineva în stradă, … un bărbat ce semăna cu Luceafărul. E foarte frumos şi stă în drum, cu mâinile puţin ridicate, cu palmele în sus, să prindă fulgii de nea ce cad şi cad şi cad. Şi faţa îi zâmbeşte, îndreptată în sus, ca să-i cadă fulgii pe obraz şi pe ochi şi pe buze. Pare atât de fericit. Aproape, … ba chiar râde. Ştiu că e însuşi Dumnezeu. A venit în trup ca să-şi simtă fulgii Lui. Se roteşte pe loc, fericit …

Mă întreabă: “Mi-au ieşit bine fulgii în seara aceasta?”

“Da, Domnul meu, minunaţi!”

Şi poartă un pulover de lână, gri.

Pintea Viteazul

Nu mă supăra stăpâne, măi

Jianu să deşteaptă-n sânge-mi, măi

Mânios păşind căruntul, măi

Să cutremură pământul, măi.

Pe bătrâni, copii şi dascăli, hei

Tu, ciocoi, tu iar îi sucăli, măi

Le iei pâinea de la gură, măi

Munci le dai, alergătură, măi

Că năpârca-i la domnie

Limbi de şarpe mă îmbie

Fură roada de pe glie

Tot poporu’ ştie, ştie.

Măi creştine, măi române, măi

Haide să trezim străbunii, măi

Jianu, Pintea şi Novac

Să zdrobească a lor cap

Fiindcă parte toţi şi-au luat

Nu-i mai ţine a lor pat.

Voi, arhangheli ai dreptăţii, hei

Ridicaţi a voastre săbii, hei

Măturaţi-i pe ciocoi, măi

Ş-aruncaţi-i în văpăi.

Iubind Dumnezeu şi oameni

Strigă tare frate Ioane:

“Noi am fost şi om mai fi,

Domnul cu noi în vecii.”

Doamne viu, Măria-Ta

Vină Judecata Ta

Sfântă ziu-a libertăţii

Veşnic bucuria Vieţii.

Hei

Iancu Jianu

Baba Novac

Am încercat să scriu un cântec haiducesc căci inima mi-e mereu aprinsă pentru dreptatea lui Dumnezeu. Dar mai ales am vrut sa spun o rugăciune pentru poporul iubitor de Dumnezeu şi oameni, un psalm de aducere aminte de mila, bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Să aprind o făclie de speranţă în viaţa cea adevărată, Viaţa cu V mare.

M-am inspirat din balade populare haiduceşti, din alte cantece (în special “Strunga” formaţiei Phoenix, pe a cărei muzică am avut-o în minte, când am ales ritmul), şi din psalmii lui David.

Este seară. O seară de vară a copilăriei mele.

Şi totuşi în această seară ceva se întâmplă.

Mama vine şi mă ia de la joacă. Mă ia de mână şi nu spune nimic.

Parcă e altfel mama în seara aceasta. Parcă e mai tânară, aproape o adolescentă.

În ochi îi lucesc flăcări vii. Are mişcări domoale dar sigure, pline de energie, sportive chiar.

Oare ce se întămplă?

Terenul de fotbal din spatele casei noastre vibrează. Într-acolo mergem. Ghitări şi voci umplu atmosfera.

Mama se caţără pe gardul de beton. Părul ei lung e lăsat pe umeri despletit. E altfel mama!

Terenul nu e gol ca de obicei. Oameni tineri pretutindeni, unii şed pe iarbă, alţii în picioare. Au păr lung cei mai mulţi. Şi blugi trapez. Unii au ghitări şi microfon şi cântă. Nu înţeleg despre ce se cântă. Sunt prea mică. Aş vrea să înţeleg. Dar mă mulţumesc să mă hrănesc cu atmosfera curată. Curată dar şi atât de bogată!

Muzica sună acum mult mai încet. O voce răsună! Nu pot să văd de unde vine. Toţi oamenii ascultă cu ochii şi cu inima. Pletele le atârnă pe umeri, nestingherite de nici un gest. Vocea răsună cu mai multă pasiune. Sunt sus acum, pe umerii tatei. Un bărbat cu plete, dar nu prea lungi, vorbeşte. Vorbeşte şi cântă. Vorbeşte şi strigă. Vorbeşte şi plânge. Vorbeşte şi tace. Dar nu înţeleg. Însă văd cum aerul se umple cu mai multă hrană. Oamenii mari înţeleg. Şi văd cum sufletele oamenilor mănâncă cuvintele. Ochii le strălucesc de sănătate, de oameni sătui. Cuvinte ca flăcări!

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

De unde vin cuvintele, domnule Păunescu?

Lasă lumea să fie cum e
Deşert, chemare-a Morganei
Talanţii, pe indignare nu-i irosi.
Pe-un fir înşiră-ţi bucurii
În pumn adună-ţi prietenii
Şi strigă: “Am fost ş-om fi!”

Îndreaptă-ţi faţa,
Întinde-ţi mâinile către soare
Astrul în piept să-ţi coboare
Focul vieţii să aprindă pustiul
Să-nvie, pe tine şi totul,
Flacăra albă tivită cu aur.

Priveşte geometria cristalină
În apă, în piatră, în floare
La fel în mic, la fel în mare.
Aminteşte-ţi sǎmânţa acceptă să piară
Ca viaţa ‘nainte să meargă.
Ascultă cerul şi vei îndrăzni.

Idealuri, dorinţe cu grijă le cerne
Prin sita conştiinţei, cea adevărată,
Multe-s cenuşă, ce-i curat va rămâne
Curatele, acele să aduci în lume.
Chiar câinii de muşcă sau latră
De pe al tău drum nu te abate.

Soseşti în zbor. Lumea dispare.

“Iată-mă!” îmi spui şi mâna mi-o dai.

În ochii tăi largi sunt Alpha şi Omega,

Tăcut şi mirat în faţa mea stai.

O briză prin păr. Îmi spune că sunt.

Clepsidra-mi picură ultimul bob.

Grăunţele timpului toate-s la fund

Dar vocea-ţi răsună. Îmi spune: “Eşti om!”

Paharul vieţii, de-argint, din mână mi-l iei

Pământul cel nou din el să se nască.

Trăiri pe grăunţe, cu suflu-ţi le-amesteci

Pe cerul turcoaz, în lumina firească.

Mă machiez pe dinafară
Atenţia se scurge-n spoială.
Sclavă sunt gândului hoinar
Aşadar …  lucrez în zadar.

Multe fac făr’ să ştiu de ce
Şi mă cert te miri pentru ce.
Judec strâns şi mă enervez
Cu-n pas mai sus s-avansez.

Refuz lucruri ce-mi displac
Imaginez noi pofte să-mi fac.
Mă desfăt în grase opinii
Şi mă-nec în proprile-mi linii.

Imagini vagi îmi apar în minte
Căci la TV n-am fost cuminte.
Şi mă tot lupt cu insomnia
Ce să-i faci, TV-mania!

dacă ai fi tu
ai alege lumina,
dacă ai fi tu
ar înverzi grădina.

dacă ai fi tu
vorbe cernute,
dacă ai fi tu
ore tăcute.

dacă ai fi tu
inutilul ar piere,
dacă ai fi tu
doar nectarul de pere.

dacă ai fi tu
parfum de ploaie,
dacă ai fi tu
căldură-n odaie.

dacă ai fi tu
o mare albastră,
dacă ai fi tu
o floare în glastră.

dacă ai fi tu
linişte-n pernă,
dacă ai fi tu
iubire eternă.

Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupéry

- Micule Prinţ, poţi iubi un om aşa cum iubeşti o floare?
- Bineînţeles, oamenii sunt ca nişte flori ..
- Ce înseamnă a iubi?
- Admiraţie, apreciere a prezenţei, dorinţă de a-i aduce bucurie, mulţumire, linişte, aventură …
- Avem nevoie de cuvinte în iubire?
- Foarte puţin, foarte rar … sentimentele adevărate deşi invizibile, se văd totuşi …
- Avem nevoie de a atinge în iubire?
- Nu intenţionat, dar e frumos când se întâmplă aşa … accidental, parcă …
- E important să ascultăm în iubire?
- Da, dar nu cuvintele în sinea lor. Ascultăm muzica… să aflăm de unde vin cuvintele.
- E nevoie de sacrificiu în iubire?
- Când cu bucurie oferi tot ce ai şi tot ce eşti, se poate numi sacrificiu? Se numeşte dar. Daruirea este implicită în iubire. Cât un bob dacă reţii pentru tine, la ce-ţi poate folosi?
- Ştii să iubeşti frumos, Micule Prinţ!
- Se poate şi altfel? Cum iubesc oamenii?
- Oamenii văd, le place şi apoi vor proprietatea, să le aparţină numai lor ceea ce le place, să o ţină închisă în casa lor unde numai ei o pot privi şi atinge oricând doresc. Sunt capabili să ucidă pentru asta.
Oamenii vorbesc mult şi cer iubirii lor să se schimbe după ideile lor. Apoi se plictisesc de ea şi vor alta.
- Ciudat că numesc asta iubire!
- Cum ar trebui numită?
- Nu ştiu, … nu am cuvinte prea multe …

Azi vrei sa fim doar noi

Tăcut şi strâns mă chemi

În tăcere de arbori.

Pădurea mi-ai împodobit

În culori de foc si lumină de aur.

Azi vrei sa fim doar noi

A ta tristeţe mă găseşte mereu

Nepregătită.

Vrei sa fii material măcar pentru o zi,

Răcoarea şuierândă să te înfioare,

În mână să sfarămi o frunză fericită,

Cu paşii să vânturi al pădurii covor

Pământ ud şi ciuperci să-ţi îmbete fiinţa,

Îngenunchiat la rădăcina copacului stăpân,

Rugând a gusta frunzelor glorioasă moarte.

Dar eşti precum Luceafărul sau Zburătorul

Timpul, preschimbarea nu ţi se permite

Şi plângi cu globuri reci şi efemere

Pe umărul de lumină a sufletului meu.

Nu uiţi că eu sunt o muritoare

Doar o muritoare călătoare

Care te cunoaşte şi te-adoră.

Şi te invit, aşadar, iubite,

Să simţi cu simţurile mele

Dulcea tristeţe a încă unei toamne resemnate.

Doreşti să rămâi ascuns, nevăzut, înteleg acum asta.

Nu mai am nevoie să văd să ştiu că eşti mereu aproape.

Mai bine caut urme acum,

de-ale gândului tău, gesturilor, paşilor, …

Într-un nor cu forma delfinului,

În multitudinea nuanţelor de verde,

În misterul transformării anotimpului,

În cuvintele unui copil înţelept,

În privirea unui străin trecător,

În vocea unui artist ambulant,

În propriul meu corp, în gândurile, vocea, bătăile inimii, respiraţia mea …

Da, acum sunt cea care ştie că Tot ceea ce Există … eşti Tu.

Aşa că rămâi ascuns … e mai frumos aşa.

Ele doar se întâmplă.

Respiraţia se întâmplă.

Bătăile inimii se întâmplă.

Soarele străluceşte.

Ploaia cade.

Vântul suflă.

Un zâmbet.

O lacrimă în ochi.

O piatră la marginea drumului.

Un trandafir într-un pahar.

Un cântec şi o voce.

Atingerea răcoroasă a gheţii.

Gustul unei pere calde.

Rotunjimi de dealuri verzi.

Infinit cer albastru.

Munţi atât de înalţi.

Un trist “adio”.

Lapte pe năsuc

Râsete … şi poză.

Viaţa e simplă.

Bucură-te de miracolele zilei.