E iarnă. Ninge frumos, ca-n poveşti, cu fulgi mari şi uşori.
Copiii ştiu acum colinde să cânte şi poezii să recite.
Îşi decorează singuri camera cu luminiţe electrice jucăuşe, cu beteală de aluminiu. Mai sunt câteva zile până la Crăciun. Se joacă cu luminiţele, îşi împodobesc cu ele animalele de pluş care dorm lângă ei în pat. Se ceartă. Se ajută. Se joacă.
Eu stau pe pervazul ferestrei şi privesc cum ninge afară. Mă uit la oamenii ce trec pe stradă. Cum poate să ningă atât de frumos? Ce am făcut noi oamenii ca să merităm atâta bogăţie de minunăţii? Parcă Dumnezeu toarnă cu carul daruri peste noi. Ne copleşeşte cu bunătate, generozitate.
Stau cocoţată pe geam şi mă gândesc cât de fragili suntem noi oamenii, de fapt. Un aer puţin mai rece îl numim frig. Ne ascundem în căsuţe calde luminoase şi ne uităm pe geam la frigul de afară. Ce-mi doresc de Crăciun … fă Doamne ca toţi oamenii pe lumea asta să aibă parte de căldură, lumină, hrană hrănitoare, haine frumoase, jucării, şi toate darurile mele multiplică-le şi împarte-le şi lor. Dar copleşeşte-i, Doamne, pe toţi cu darurile tale! Asta îmi doresc de la Moşul Preabunul!
Îmi fac curaj, îmi pun puloverul preferat de lână, portocaliu, şi mă avânt afară … să mătur zăpada. Ce frumos poate fi să stai în ninsoare, să laşi să te ningă pe faţă, pe cap, pe gene, pe puloverul de lână … mătur şi iar mătur cu o mătură nouă ce am cumpărat-o din piaţă abia ieri. Când termin, cam după douăzeci de minute de măturat intens, ninsoarea se înteţeşte, fulgii sunt mulţi şi mari şi cad şi iar cad ca penele din pernă. Stau lângă poartă şi mă uit la fulgi cum cad în lumina lămpii de stradă. De când eram mică fac asta. Atunci, în acelaşi oraş, pe altă stradă. Şi nu eram niciodată singură ci cu sora mea, Adina. Mai târziu, şi cu surioara noastră mică, Ioana, care se ţinea mereu şi pretutindeni după noi. Dacă nu voiam să o luăm cu noi ne înjura imediat: “Tocăniţă!”
Maşinile stau şi ele liniştite sub păturica albă. Sunt fericite că se pot odihni puţin, în sfârşit. Eu stau în pulover şi privesc cum ninge de frumos. Sunt femeie la treizecişipatru de ani minus două luni, cu doi copii, măritată de treisprezece ani minus o lună. Mă mir că nu mi-e frig deloc (e drept, am măturat ceva!). Şi mi se pare că văd, (adică văd curat în mintea mea) pe cineva în stradă, … un bărbat ce semăna cu Luceafărul. E foarte frumos şi stă în drum, cu mâinile puţin ridicate, cu palmele în sus, să prindă fulgii de nea ce cad şi cad şi cad. Şi faţa îi zâmbeşte, îndreptată în sus, ca să-i cadă fulgii pe obraz şi pe ochi şi pe buze. Pare atât de fericit. Aproape, … ba chiar râde. Ştiu că e însuşi Dumnezeu. A venit în trup ca să-şi simtă fulgii Lui. Se roteşte pe loc, fericit …
Mă întreabă: “Mi-au ieşit bine fulgii în seara aceasta?”
“Da, Domnul meu, minunaţi!”
Şi poartă un pulover de lână, gri.
